(Vorba lu’ amicu’ Jan: Am înţeles cine-i de vină pentru ăia care-au picat bacu’. Întrebarea e: cine-i de vină pentru ăia care l-au luat? Şi mai ales cine-i de vină pentru ăia care l-au luat cu 10? Acu’, din experienţa mea, pentru notele de 10 sunt de vină copiii cu pricina, pentru că părinţii şi profu’ te pot susţine / împinge de la spate ca să înveţi să iei 5 în loc de 4, 7 în loc de 6. Dar diferenţa dintre 9 şi 10 numai munca personală o face. Iar profu’ care se bate cu cărămida-n chept pentru zecele elevului său la bac e ipocrit. Sau de pe altă planetă – planeta în care el se crede mântuitorul educaţional scoborât printre muritori.)
Aşa… Cum ziceam:
Terminat facultate în 97, luat licenţă, acu’ să ne titularizăm. De la ce plecăm noi când avem de dat un concurs? De la programă. Deci să ne luăm programa. Luat programa, avut şoc: băi, ăştia-s tâmpiţi?! Au pus aici toată (da’ toată!) literatura din cei 5 ani de facultate (că 5 am făcut; 4 jumate, mă rog) – de la serments de Strasbourg până prin anii 70. 1970, adică. La lefeceu (limbă adică; gramatică să-i zicem), la fel. La licenţă făcuseră o selecţie, mai scuturaseră niţel stufoşenia aia. Ei, la titularizare, nu. La titularizare tre’ să ştii tot. Chanson de Roland şi La Rochefoucauld şi Descartes şi Voltaire şi Balzac şi Proust şi în general multe vome care – atenţie, vă rugăm! – nu intrau în programa şcolară preuniversitară, aia pe care urma s-o predai.
Contextul fiind foarte complicat începând cu data de 2 mai a acelui an şi în ultimele 2 luni făcând eu naveta între şcoală, spital, licenţă, casă, titularizare, nu fui în stare să pun mâna să învăţ mai mult decât ce-mi rămăsese deja în cap din anii anteriori, aşa că luai 7. (Bine, şi dacă aveam mintea la locul ei în perioada aia tot n-aş fi luat mai mult de 8, cred. Căci pe sistemul lor – ştiut pe de rost gramatica structurală a dnei Cristea şi ăle 2 volume de istoria literaturii – eu n-am luat şi n-o să iau în veci mai mult de-atât.) Iară pe partea de „plan de lecţie” nu cred c-am făcut vreo ispravă, că nu făcusem decât 2-3 în toată viaţa mea, în practica pedagogică.
7, deci. A doua notă, după un 8,60. Ambele ispravnice (ăle de luară nota, adică) – mucoase abia ieşite din facultate. Căci, normal, după 5 ani de predat îţi piere cheful să mai toceşti cărţile alea, pe care nu ajungi să le predai vreodată. Să le toceşti doar că să iei un examen/concurs, asta-i specialitate de student. Deci notele cele mai mari, nişte mucoase – eu şi E. – care în toamna aia la catedră s-au descurcat, în mod sigur, mult mai prost decât colegii cu experienţă, da’ deja sastisiţi de programa cea inutilă în cea mai mare parte a dânsei, şi care deci luaseră sub 7, deci nu s-au putut titulariza în oraş, că ne-am titularizat noi, cele două mucoase. (Concursul de titularizare din vremea aia fiind, după cum vedem noi aici, foarte relevant în materie de competenţă didactică.)
În anul următor se scoate la concurs un post care mă interesa foarte. Atâta doar că trebuia să iau 10,05, ca să fiu sigură că nu mi-l suflă nimeni – că nu doar eu mi-l doream. N-am avut chef de învăţat – again -, că niciodată n-am, da’ pe principiul „condiţia de bază ca să iei un examen e să te prezinţi la el” (*), m-am dus. Mai ştii, îmi dă fix ce-mi place mie. Nu mai ştiu ce-mi plăcea în perioada aia, da’ nu aia ne-a dat. Am evaluat repede situaţiunea, am văzut că nu-s şanse să iau 10,05 şi nici măcar 9,99, aşa că am ieşit. Îngroşând, desigur, rândul profilor din cauza cărora pică junimea ţărişoarei la bac, profii de nota 1. [Fă, preso proastă, nota 1 iau ăia care ies din examen. Ăia care rămân scriu câte ceva, de iau 1,75 sau 4,55 sau 7,01 sau 10. Relevant pentru nivelul de pregătire nu e numărul de note de 1. Ăla e relevant pentru numărul de oameni în stare să se evalueze corect şi care nu rămân în sală să scrie 3-4 ore ca să ia 1,75, precum proasta asta, care e proastă nu pentru că nu ştie, ci pentru că nu ştie că nu ştie – deşi ar trebui, că doară profă e. Dacă nu eşti în stare să te evaluezi pe tine, cum dracu’ să-i evaluezi pe alţii?!]
(*) În acel an pentru postul cu pricina a fost mai întâi o probă eliminatorie în liceul respectiv. M-am dus, conform principiului de mai sus – deşi părerea generală era „te duci degeaba, se ştie deja al cui e postul”. Nu mai ştiu despre ce a fost vorba – discuţiuni cu comisiunea formată din 2-3 posibile viitoare colege de catedră, plus directorul. Postul l-a luat cine trebuia să-l ia (dar l-a luat pe bune), însă, ca urmare a participaţiunii la proba eliminatorie din vara aia, m-am trezit prin octombrie-noiembrie cu telefon acasă – Diacritico, sunt doamna Cutărel, inspectoarea de franceză. S-a eliberat un post la liceul ăla, domnul director s-a gândit să te detaşăm pe tine. Vrei? Să pic. Aveam 24 de ani şi eram nimeni. N-aveam pe nimeni, numa’ prestaţiunea de la proba eliminatorie (despre ce dracu’ fuse vorba?!). Am zis da şi am rămas acolo vreme de 4 ani. Şi, tutto sommato, a fost o experienţă frumoasă de predare, din care am învăţat o groază. Iar acu’ 2 săptămâni m-a sunat o fostă elevă să-mi zică că s-a gândit la mine.)
Va urma. Cândva.
diacritica 