Ei? Cum e?
Doi lei cheltuiţi sau doi lei cheltuite?
Douăzeci de lei cheltuiţi sau douăzeci de lei cheltuite? Am cheltuit zecile (alea două), sau leii (ăia douăzeci)?
Două sute de lei cheltuiţi sau două sute de lei cheltuite? Am cheltuit sutele, sau leii (ăia două sute)?
Două mii de lei cheltuiţi sau două mii de lei cheltuite? Am cheltuit miile, sau leii (ăia două mii)?
Două milioane de lei cheltuiţi sau două milioane de lei cheltuite? Am cheltuit milioanele sau leii (ăia două milioane)?
Două milioane, două mii, două sute sunt numerale, fix la fel ca doi şi douăzeci. Şi dacă nu zic doi lei cheltuite, n-ar trebui să zic nici două milioane de lei cheltuite, că acordul se face (sau ar trebui să se) cu substantivul lei, nu cu numeralul, indiferent care ar fi el. În cifre e mai clar. Când scrii 2.000 lei, îţi vine natural 2.000 lei cheltuiţi, nu 2.000 lei cheltuite. La fel şi pentru 2.000.000.
E şi mai clar dacă schimbăm substantivul. Când e vorba de oameni, se gândeşte careva să zică două sute de oameni invitate, două mii de oameni invitate, două milioane de oameni invitate? Îmi pare că nu. Acordul se face firesc cu substantivul oameni, nu cu numeralul.
Dar:
Sutele cheltuite, miile cheltuite, milioanele cheltuite pe educaţia copilului – de care tot nu s-a prins nimic.
____________________________________
Bonus (în reluare):
Despre acordul structurilor de genul cei / cele trei sute de elevi, Gramatica Academiei (ediţia 2005, vol. I, p. 296) zice că e: cei (acei, ceilalţi, alţi) trei sute douăzeci de elevi şi cele (acele, celelalte, alte) trei sute douăzeci de eleve.
După care adaugă (cum îi e obiceiul de care pomeneam aici):
În unele cazuri, acordul de gen este impus nu de substantiv, ci de genul numeralului simplu din componenţa numeralului compus, cf. “cele 18 miliarde de lei” (“Adevărul”, 2002), alături de “cei 20 miliarde de lei” (“Adevărul”, 2002).
Adică nu-i corect, da’ unii zic aşa.
Bonus 2: Câteva mii de km / câţiva mii de km.
diacritica 
1. Păi, ăsta-i argument: „dacă nu zic doi lei cheltuite…”? Leii sunt două?
2. Libertatea acordului de gen permite accentuarea sensului. Să spun „lei cheltuiţi” este banal, simplă contabilitate. În schimb „milioane (de lei) cheltuite” accentueză asupra cantităţii, comentatorul considerînd-o probabil exorbitantă. Atunci însă voi scrie obligatoriu „două milioane” nu
„2 000 000”.
Aşa cum bine observi, nu doar lei se pot cheltui, ci şi sutele, miile, milioanele…
3. Ce zici de asta:
– acele/alte trei sute de pantofi (într-o enumerare în care se tot repetă socoteala sutelor)?
4. Ce înseamnă corect? („Adică nu-i corect, da’ unii zic aşa”).
Este argument, tocmai pentru că leii nu sunt două. Discut de numeral, adică doi/două, două sute / două milioane, şi de faptul că acordul lui „cheltuit” se face cu substantivul, nu cu numeralul. Dacă doi lei cheltuiţi, atunci şi două milioane de lei cheltuiţi.
La 3 ai răspunsul mai sus. Corect e „acei trei sute de pantofi”, pentru acelaşi motiv de acord de ţi l-am explicat mai sus.
1. Ba nu e. În „doi lei cheltuiţi” şi substantivul şi numeralul sunt masculine. Poate acest exemplu să arate clar cu care dintre ele se acordă în gen adjectivul?
2. Te rog să analizezi şi acest exemplu: „nenumăratele sute de lei cheltuite”.
3 Problema mai generală este una de metodică a învăţării. Nu am învăţat niciodată gramatică din regularităţi (căci reguli nu sunt) de felul : se scrie întoteauna aşa… cu următoarele excepţii… Motivul: sunt prea multe şi se uită.
Regulile, da, sunt bune dacă vin după o explicaţie. Iar exemplele, dacă sunt sugestive, adică ajută înţegerea regulii. Nu se pune problema de a le memora.
Riscul cu regulile empirice (adică regularităţi) este că duc la greşeli din supracorectitudine.
Vi-e dor de un exemplu? „Maică-ta de-i vie, tu să-i spui să vie pe la noi la vie.” Aşadar „vi-e” se scrie mereu aşa, mai puţin … Cum ajută exemplele care arată excepţia la înţelegerea cazului. Nu e mai simplu să spun că acolo sunt mai multe cuvinte care se pronunţă legat şi am aşa o regulă care explică sute de alte cazuri?
Numeralul nu este masculin (sau feminin sau neutru), numeralul se acordă cu substantivul pe care îl determină. Căci numeralul nu are gen el însuşi (nu întrebi „de gen e numeralul ăsta?”), el preia flexiunea de gen a substantivului. Este un determinant, ca şi adjectivul cheltuit. Iar determinanţii preiau flexiunea substantivului determinat – în cazul de faţă, „lei”.
Gramatică de clasa a VI-a. Dacă n-o stăpâneşti, nu te afunda în discuţii de morfo-sintaxă – care, oricum, nu fac subiectul blogului ăstuia.
Iar dincolo „sută” e substantiv.
Nu mai ştiu nici dacă în clasa a VI-a se făcea gramatică.
De aceea întreb: dacă numeralul preia flexiunea de gen a substantivului nu este el cumva determinat şi nu determinant (în privinţa formei de gen)?
De la clasa a V-a: adjectivul se acordă în gen, număr, caz cu substantivul pe care îl determină.
În acest caz, „cheltuiţi” se acordă cu „lei”, pentru că leii i-am cheltuit.
Determinanţii se acordă în gen/număr/caz cu substantivul „central”: în acele două fete frumoase şi culte ale mele, toţi determinanţii se acordă cu „fete”. Că despre „fete” e vorba: că-s două, frumoase, culte, ale mele şi-s departe (acele, demonstrativ de depărtare).
Şi cu asta am încheiat explicaţiunile de gramatică de-a cincea, că nu am vreme de de-astea şi nici voluntariat n-am de gând să fac mai mult decât fac deja în chestiuni de ortografie. Şi am o groază de muncă la ale mele.
În cazul ăsta poate ar trebui să nu te mai afunzi în discuţii despre.
„Iar dincolo “sută” e substantiv.”
Si ‘dincoace’ „o suta” nu e tot substantiv? Numeralele nu sunt substantive, sunt categorii distincte? Scuze daca par ‘usor idiot’, nu mai tin minte teoria gramaticii, iar forma si modul de acordare mie acum ASA imi dau senzatia. DE FAPT, NICI MIE ‘unu’, ‘doi, ‘sapte’s’cinci’, etc nu mi se par substantive, dar ‘o suta’, ‘o mie’, etc – DA. Sau este vorba despre o substantivizare a numeralului, de acelasi tip ca si a participiului verbului?
După cum am zis, am încheiat explicaţiunile de clasa a V-a. Nu am vreme, am o groază de lucru.
Pentru detalii despre numeral, consultaţi cu încredere gramatica Ştefaniei Popescu. Eu de-acolo ştiu toate astea.
1. Spor la lucru!
2. Scuze ca am indraznit! Nu (mai) am (demult) tangente cu mediul didactic/academic, resursele pecuniare imi sunt destul de drastic limitate si cunostintele despre ‘calculatoristica’ insuficiente – nu stiu sa caut daca o fi existand varianta on-line a lucrarii. (Daca aveti vreun link si binevoiti…) Ma adresasem si eu pt explicatii si lamuriri (pe masura ce nedumeriri acumulate in timp ‘ieseau la suprafata’) unei persoane despre ale carei cunostinte STIAM ca nu m-ar induce in eroare, si care parea binevoitoare, disponibila si dispusa (in domeniu) (asa cum CANDVA as fi facut-o ‘la clasa’, adresandu-ma profesorului) – mea culpa, voi incerca sa nu va mai deranjez si retin cu asemenea solicitari.
Nu cunosc să existe varianta online a gramaticii cu pricina, dar la biblioteca de ortografie am pus linkuri spre resursele online pe care le-am găsit eu pân’ acu’. Ce-i drept, n-am căutat cu mare atenţie.
În rest, ofuscările nu-şi au rostul. Fac cât pot, cum pot, când pot. Azi nu pot. Nu mai pot, mai bine zis.
Detalii despre rostul blogului ăstuia, aici.
„…la biblioteca de ortografie am pus linkuri spre resursele online pe care le-am găsit eu pân’ acu’.”
Multumesc, voi cauta. Nu descoperisem pana acum rubrica.
„…ofuscările nu-şi au rostul.”
O ‘punere la punct’ pe ton taios ATUNCI CAND si ACOLO UNDE nu ma asteptam are ‘darul’ de a ma ‘pune cu botul pe labe’. Nu e vorba despre „ofuscare”, ci despre ‘taiatul aripilor’. Eficace.
„Fac cât pot, cum pot, când pot. Azi nu pot. Nu mai pot, mai bine zis.”
Nu stiu sa fi fost mentionat pe undeva vreun termen (nici macar orientativ, si cu atat mai putin (mai mult?) vreo scadenta (limita) )
La varsta asta sunt deja cam uituc, zapacit si imprastiat. Intreb (pe cine pot) pe masura ce imi reamintesc nelamuririle, iar raspunsul (daca vine) e binevenit oricand. (Cum am putut astepta luni, ani, cu nelamuririle neclarificate, nu-mi imaginez ca as suferi daca as mai astepta ore, zile sau chiar saptamani.)
„Azi nu pot.”
Sa inteleg ca altadata se poate? (Sau TOTUSI e mai bine sa ma abtin?)
Am in vedere (din articolul de la linkul „aici”) frazele: „…diacritica, dacă e întrebată, explică. Dacă ştie.”
Şi poate ai în vedere şi fraza unde zic că-i vorba de scriere corectă (implicit: nu de morfologie)?
Partea cu scrierea corectă e în articolul de mai sus. Discuţiunile despre cine cu cine se acordă, ce-i numeralul, dacă-i substantiv au ba, dacă are gen etc nu ţin de scrierea corectă şi nu fac obiectul acestui blog. Dacă am vreme şi dispoziţiune, răspund. Azi mi le-am consumat în răspunsurile de mai sus, explicând cum că numeralul nu are gen.
Va complicati aiurea… N-ar fi mai bine sa o structurezi altfel ?
Ai/am/a cheltuit doua milioane de lei.
Sau scrieti o poezie si trebuie neaparat sa se termine in „milioane de lei cheltu… (ite – zic eu)” ?
Drăgălaşule, ăsta-i blog de ortografie, după cum scrie în subtitlu, şi discută cestiuni ortografice utile indiferent cui, indiferent ce-ar scrie.
Ţie, de exemplu, ţi-ar fi util să (re)citeşti articolul de mai sus, ca să pricepi de ce e „milioane de lei cheltuiţi”.
„…numeralul nu are gen.”
Eu parca altfel stiam. Oare o fi corect ‘un suta’, sau ‘o milion’, sau ‘doi zeci’?
De ce gen e numeralul „trei”, Victore? De ce gen e „două milioane şapte sute şaptezeci şi şapte de mii o sută douăzeci şi patru”?
Acestea sunt ‘unisex’. Constat ca imi sunt oferite contraexemple (corecte), dar ca nu sunt contestate exemplele mele; in acest caz, poate ca exprimarea optima ar fi ‘DUPA CAZ, in general numeralul nu are gen’ (sau ‘numeralul nu are gen CU EXCEPTIA…’)? Sau ‘suta’, ‘mie’, ‘milion’, ‘miliard’, etc – nu sunt numerale?
Ce gen gramatical e „unisexul”?
Şi, Victore, substantivul are gen „după caz”?
Caută „sută” în dicţionar, ai să vezi că zice „numeral cardinal”, fără gen. Şi adaugă „s.f.”, adică substantiv feminin. Adică dacă-i substantiv, e feminin. Dacă-i numeral, n-are gen. Pentru că exprimă un număr. Iar numărul 100 n-are gen, cum nici 1 n-are gen de capul lui, nici 2, nici 3, nici 15. Unele însă (1, 2) se acordă cu substantivul determinat – ceea ce nu înseamnă că „au gen” de la mama lor. 2.000.000 e un număr, pur şi simplu, fără gen. Mai lipseşte să-i zici că are şi număr, categorie gramaticală – 2.000.000 la plural, 2.000.000 la singular! (Copii, ce gen şi număr are numeralul 27? Da’ 2.000.000 ce gen şi număr are?)
Ţi-am mai zis, te-ai băşicat, îţi mai zic: morfosintaxa nu face obiectul blogului ăstuia. M-aş bucura să pricepi lucrul ăsta şi nu mai trebuiască să mă ostenesc să tot explic.
Cu asta am încheiat discuţia pe temă, că văd că vorbesc în van. N-am vreme şi am ostenit.
Auguri!