Azi, răspunsurile pe care i le-am promis aici lui Petronius.
Ajutor ! eu sunt doar inginer, deci nu mă număr cu intelectualii
Nu-i nimic, te numeri cu filosofii.
Vă rog să îmi spuneţi unde găsesc desluşire competentă şi clar exprimată cu privire la trecerea de la “vre-un” la “vreun” ? desigur, laolaltă cu toate celelalte cuvinte care au păţit aceeaşi poznă. Multumesc !
Nu ştiu unde găseşti desluşire competentă şi clar exprimată. Aici găseşti doar părerea mea de vorbitor nativ cu oarece competenţă într-ale lingvisticii.
Car’ va să zică:
Prima mea nedumerire, pe bune, e când s-a scris „vre-un”?! Că am mai citit cărţi vechi, da’ nu-mi aduc aminte să fi văzut scris pe undeva vre-un. Deci nu ştiu când şi de ce s-a trecut de la vre-un la vreun, căci nu ştiu să se fi scris vreodată în română vre-un.
Că etimologia pentru vreun e *vere-unus, din latină, asta e altceva. E latină şi, din câte mi-aduc eu aminte, steluţa aia din faţă înseamnă că-i etimolgie presupusă, că forma cu pricina nu-i atestată în nici un text. (Dar poate mi-aduc eu aminte greşit?) În orice caz, cum ziceam, e latină. Şi dac-ar fi să scriem vre-un doar pentru că se presupune că acu’ ţî mii de ani latinii scriau vere-unus, ar înseamna să includem şi ablativul în declinarea românească contemporană, căci, nu-aşa, acu’ ţî mii de ani latina avea (în mod cât se poate de atestat, de data asta) şi cazul pre nume ablativ.
Asta pe de-o parte.
Că pe de partea ailaltă, aşa cum bine zice prietena mea Luminiţa (absolventă de română, ea, spre deosebire de mine), ca să scrii vre-, ar trebui ca vre- să aibă (în română!) sens de sine stătător, sau să vină de la ceva ce are sens de sine stătător (aşa cum m- vine de la mă şi poartă sens: pe mine). Or, după ştiinţa mea, nu e cazul cu vre-.
Car’ va să zică, părerea mea e că vre-un şi vre-o sunt nişte preţiozităţi latinizante forţate (atunci când nu-s greşeli pures et dures, normal). Şi că cine scrie, asumat, vre-un, ar trebui să folosească şi ablativul pentru casă (împreună cu tot neamul ei de determinanţi, predeterminanţi şi înlocuitori) – asta pen’că, nu-aşa, omu’ când face o alegere, o face pân’ la capăt, fiind el, omul, coerent în alegerile sale.
Nu?
Mai am: este corect ca atunci când ne referim la un cuvânt (cum a fost mai sus) să îl scriem între ghilimele ? Dar când vorbim despre o literă ? mie mi se părea că este corect să spunem /doi de “i”/
Habar n-am. Nu pune la suflet şi scrie şi tu cum îţi vine. Că, atâta vreme cât nu scrii î-mi, nu contează dacă are ghilimele au ba.
Părerea mea.
(În fine, aici mai e discuţia „doi i / vs / doi de i”.)
Şi încă nu e gata: m-a corectat un prof’ de româna (deci are dreptate) că nu se spune “vi-am dat”. Eu credeam că este corect “v-am dat un măr” si “vi-am dat de ştire”; greşesc, nu-i aşa ? Mai mult: mi-a zis proful cu pricina că nici nu există “vi-orişice”.
Înţelept prof, mai întreabă-l şi altă dată. Doar că vi-orişice există.
Există vi, există v-, există vi i-, există vi-i, există -vi-le.
Nu’ş’ cum să fac să nu complic explicaţiunea… Iaca exemplele, poate rezultă şi regula, intuitiv (că de-ar fi s-o scriu, ar fi prea lung şi prea complicat):
Vouă vi s-a spus. Vi-l dau vouă. Vi l-am dat vouă. Vi le-am dat vouă. Vi i-am dat vouă. Vi-i dau mâine. Daţi-vi-le! Daţi-vi-i!
dar:
Vouă v-am spus. V-am dat vouă. V-o dau vouă (Cititorii mei italofoni, nu săriţi cu porcărelele italieneşti, ok? 🙂 )
Că veni vorba: dacă vreau să mă dau şmecher, spun “prof’” în loc de “profesor”, dar pun repede un apostrof, ca să vadă lumea că eu ştiu că pe acolo lipsesc de fapt nişte litere. Ce fac însă dacă vreau să spun, ca mai sus, “proful” ? mai pun apostrof ? dacă da, atunci cum ?
Habar n-am. Eu nu vreau să mă dau şmecheră, aşa că nu pun apostrof.
Săru-mâna şi va mulţumesc pentru răspunsuri !
Să creşti mare! 😀
diacritica 
😀
îmi place să te citesc.
I know, am mai spus-o de câteva ori.
Dar când c(in)eva-mi place şi-mi place şi-mi place din ce în ce mai tare…nu pot s-o ţin on the inside! 😀
Thanks. 🙂
Saru’ mana pentru raspuns.
Ar fi trebuit sa multumesc imediat, dar am fost dus prin Republica, asa ca mai bine mai tarziu decat nici-de-cum.
Oricum, eu am scris 40 de ani „vre-o” si „vre-un” si nimeni nu mi-a atras atentia. Asta este grav, pentru ca am avut profesori buni.
p
Să creşti mare.
Acuma, ce să fac, m-am trezit eu să-ţi atrag atenţia. 🙂 Da’ să ştii că e ca mine. 🙂
Buna ziua, desi sunt off topic :(, va rog sa ma lamuriti si pe mine cu „fratemiu sau frate miu” :(.
Va mutumesc :).
P.S. Sunteti super, acest blog este minunat.
Cred că e „frate-meu”. Ca „soră-mea”, „maică-mea”, „taică-meu”. De la adjectivul posesiv „mea”, „meu”.
Da’ locu’ de-ntrebat off topic e la Loc de-ntrebat. 🙂
Multumesc 🙂
pacat ca nu exista si forme mai extinse ale lui vreun, vreo… gen „vreniste”
super, apreciez preocuparile acestea pt. lb. romana.
Draga diacritica,
Postez acest comentariu, stiu ca off topic si etc, dar simt nevoia de o a doua opinie. Am postat pe Facebook clipul celor de la Bosquito-bosquito; cu comentariul: „unde n-ajungeam vre-o data, aia era scoala”. Ca raspuns la aceasta postare am primit urmatoarele:
„Madalina Mateescu ai dreptate :)) se scrie vreo fara cratima :)))
Madalina Mateescu acum injura-ma ..asta e cu cratima :)))”
„Diana Budusan ca sa nu mai zicem ca se scrie intotdeauna legat, adica vreodata….”. Deoarece mie mi-a placut foarte mult limba romana cand am fost in liceu, si inca imi mai place, am consultat unul din dictionarele pe care le aveam, am consultat si blogul tau, ma gandeam:”ma, poate fetele au dreptate. poate chiar asa e”, dupa care am formulat un raspuns cat de bine a fost creierasul meu mic capabil sa il formuleze. Iata raspunsul:”Maria Anamaria avand in vedere ca s-a adoptat DOOM2, corect este si „vreo” si „vre-o”. la fel ca si „vre-un” si „vreun”; „intro” si intr-o”. s-au adoptat astfel de modificari datorita simplului fapt ca in secolul 21 in tara noastra cea minunata, sunt atat de multi oameni „culti” care stiu sa se semneze cu amprenta, incat nu mai este nevoie de a scrie corect gramatical. nu vreau sa par critica sau mai desteapta dcat altii (pentru ca nu sunt) doar vreau sa atrag atentia asupra declinului limbii romane. dezastruos de altfel. se scrie „o data ” si „odata” abele fiind corecte. deoarece: „o data” este exhivalentul cu „o singura data”, iar „odata” face referire la timp: canvda, cu mult timp in urma. aici, „o data” este folosit in sesnul de nici macar o data. nu in sensul de intotdeauna. pentru ca daca ar fi sa incepem o analiza, cam mult spus literara, a textului celor de la bosquito, ei spun ca nici macar o data nu ajungeau la scoala. in concluzie, fiecare cu parerile sale si cu ce isi mai aminteste din scoala. voi, dragilor, scrieti (sau sa zic scriti?) cum stiti, cum vreti, cum va amintiti, etc) iar eu scriu cum gasesc scris prin cartile si culegerile mele de limba si literatura romana, nu doar d p d v lliterar, reional, dar si gramatical. inca o data imi cer scuze daca ati perceput comentariul acesta ca pe o caritica. p.s.: daca iarasi am scris gresit, imi cer scuze, dar abia m-am trezit si nu aveam ochelarii pe ochi.”. O singura rugaminte am la tine, pentru ca stiu si sper ca imi vei sari in ajutor, poate ca sunt mai ingusta la minte si nu imi dau seama, dar, te rog spune-mi unde am gresit si cu ce. In tot textul ce ti l-am prezentat. Merci frumos si scuze ca am postat off topic si atat de tarziu.
Aşa. Şi tu ce vrei, de fapt? Că ce scrisăşi mai sus e imposibil de citit. Dacă ai întrebări, formulează-le coerent şi concis.
Draga Diacritica,
cum e corect
intr-o / intro zi
intr-un / intrun an ?
Multumesc!